Un pahar de vin: saltul mortal al ateismului - de Béla Hamvas

(fragment din Filosofia vinului)

Într-un sfârşit rămân doar doi,

Dumnezeu şi vinul

Toate cugetările trebuie începute cu simţurile, spune Baader. Am recunoscut raţionamentul sfatului său, de aceea am început metafizica vinului cu cel mai sensibil organ de simţ, gura. Pentru că, tot ceea ce poate afla despre vin ochiul şi nasul, e neînsemnat faţă de ceea ce ştie gura. Gura ştie despre vin că este o mască hieratică, şi ştie a cui mască este.             

Aici, pe baza celor spuse şi în legătură cu toate acestea, trebuie desigur să luăm poziţie în favoarea vieţii nemijlocite şi împotriva vieţii abstracte. Viaţa abstractă trăieşte prin ochi, cel mult prin urechi. Nu trăieşte prin gură. Din această pricină ochiul şi urechea sunt organe exoterice. Omul abstract însă este neîncrezător chiar şi faţă de proprii săi ochi şi urechi. Îi place să folosească expresiile de iluzie optică sau halucinaţie, dând impresia de parcă simţurile ar înşela, ori datorită neputinţei lor jalnice, ori în mod intenţionat. În consecinţă omul abstract inventează ca surogat al lumii senzoriale o himeră terifiantă: nimicul incolor, inodor, amorf, insipid, afon. Iar din acesta – în special mai de curând – a fabricat ştiinţă, morală, lege, stat. Desigur, orice ar drege, nimic nu-i iese. 

Viaţa abstractă este o viaţă construită pe teorii care se bazează nu pe experienţe senzoriale directe ci pe aşa numite principii. În era modernă cunoaştem doi astfel de tipuri de oameni abstracţi: unul e scientifistul, celălalt puritanul. Nici nu mai trebuie spus că ambii sunt variaţiunile ateismului.

Scientifismului îi este caracteristic că nu cunoaşte dragostea, ci instinctul sexual; nu lucrează, ci produce; nu se hrăneşte, ci consumă; nu doarme, ci îşi regenerează energiile biologice; nu mănâncă prune, mere, carne, cartofi, pâine cu unt şi miere, ci calorii, vitamine, carbohidraţi şi proteine; nu bea vin, ci alcool; îşi cântăreşte săptămânal greutatea corporală; dacă are dureri de cap, ia opt feluri de prafuri medicale; dacă are diaree după ce băuse must, aleargă la doctor; poartă discuţii despre modurile de a lungi viaţa omenească; consideră problemele igienei de nerezolvat, pentru că poate spăla periuţa de unghii cu săpun, poate spăla săpunul cu apă, însă nu poate spăla apa cu nimic.

Scientifistul este forma nepericuloasă, mai stângace, mai comică a ateismului. Puritanul însă-i agresiv. Agresivitatea sa este alimentată în mare măsură de crezul său că a găsit singurul mod corect de a trăi. Poate fi puritan cineva şi dacă e materialist, şi dacă e idealist, şi dacă e budist sau talmudist, pentru că puritanismul nu este o concepţie despre lume ci un temperament. Sunt necesare doar două lucruri: o mărginire întunecată a oarbei credinţe în anumite principii şi o dementă, insidioasă predispoziţie combativă pentru aceste principii.

Însă adevărata putere a puritanismului provine din faptul că acesta este ateul desperat. Ar trimite pe rug toate femeile mai arătoase decât majoritatea; ar vărsa porcilor toate bucatele mai grase sau mai dulci; ar condamna la închisoare pe viaţă pe toţi cei care cuteză a râde; nu urăşte nimic mai mult, decât vinul; adică, de fapt, nu se teme de nimic mai mult, decât de vin. Puritanul este omul abstract prin excelenţă. Cel fără de inimă. În cazul ateilor, problema se află întotdeauna mai degrabă în inimă decât în intelect. Puritanul este un concentrat idiot de inimă. Istoria mondială datorează cele mai sângeroase războaie şi cele mai oribile revoluţii tocmai puritanilor. Şi toate acestea pentru că, săracul, a găsit un principiu în loc de Dumnezeu, şi de acest fapt este conştient. Ştie că e desperat. Vede că nu merge treaba, totuşi drege mai departe. Dacă numai odată şi odată ar lua parte la o pomană a porcului, şi s-ar sătura zdravăn cu friptură de porc, caltaboş, cârnaţi proaspeţi, ar mânca lângă toate acestea ardeiaşi în oţet, ceapă, gogoşi cu dulceaţă de piersici, şi ar bea două sticle de vin de Szekszárd, ar mai putea fi salvat. Dar nu e putere pe lume care l-ar putea sili să comită aşa ceva.

Faptul că viaţa are rost numai dacă e sacrificată, este o cunoaştere înnăscută cu toate sufletele. Viaţa este o reuşită numai dacă o sacrific. În cazul unui om lucid şi serios, această sarcină se rezolvă singur, atunci când îşi oferă viaţa la dispoziţia lui Dumnezeu. Ateului, însă, îi este frică. Degeaba îi este frică – trebuie să-şi sacrifice viaţa şi el. Şi desigur, îşi sacrifică viaţa şi el, dar nu în mod normal – ca Abel – pentru Dumnezeu, ci unei oribile măgării. Sieşi? Măcar de-ar fi aşa! Voluptăţii? Puterii? Bogăţiei? Deşi prostie, dar totuşi e de înţeles. Puritanul însă, se sacrifică unui principiu. Umanitate! – zice el. Ori: Libertate! Sau: Morală! Eventual: Viitor! Progres! Ce înseamnă libertate şi umanism şi viitor? Acestea sînt doar surogate de Dumnezeu. Şi ce se ascunde după această nebunie masochistă oribilă, chiar şi în privinţa măsurilor ei? Faptul că el este omul desperat. Ştie că nu merge, şi face totuşi. Ştie că e nebun nenorocit, totuşi perseverează. De aceea este sever, de aceea e nervos, de aceea e ofensiv, de aceea e obscur, de aceea e perfid, de aceea e agresiv, pentru că este desperat. Nu merge, şi totuşi drege. Continuă totuşi. Ştie ce face, dar nu vrea să se ajute, şi din această pricină devine şi mai desperat. Şi mai desperat, şi mai abstract, şi mai nervos, şi mai hain, şi mai insidios, şi mai suspicios, şi mai obscur. Şi totuşi face mai departe. Nenorocitul!

De scientifist, nu are rost să ne ocupăm. El este inocent, cu toate toanele şi superstiţiile lui. Însă, cu puritanul trebuie să avem grijă. Convingerea mea este că există un singur medicament pentru el. Vinul. La fel şi pentru pietist. Pentru că puritanul este un pietist devenit terorist, iar pietistul e un puritan plângăcios. Pietistul e bisericos, îşi dă ochii peste cap. Colecţionează poze obscene în secret, bea, dacă nu-l vede nimeni, mai ales rachiu, crezând că aceasta-i păcat mai mare, şi deci cade în groapa mai mare. Pietistul trăieşte astfel încât pereţii camerei lui ard neîncetat în roşu aprins de ruşine. Pereţii camerei puritanului sînt galben-palide, pentru că nu îndrăzneşte să se trădeze nici chiar dacă este singur. Doar în sinele lui! O, săracul de tine, ce milostenie te poate salva, dacă nu vinul?

Traducere de László Hubbes