Béla Hamvas: Însemnare matinală
(Aşezat pe ponton, omul îşi bălăngăne picioarele deasupra apei şi se uită
la peştii din mare.)
Felul de a fi din Nord se deosebeşte de cel din Sud, astfel: în Nord cel care renunţă la iniţiativă este pierdut. În schimb, în Sud, pierdut este cel care nu a renunţat la orice iniţiativă şi nu s-a lăsat în voia sorţii.
Diferenţa este fundamentală. Nordicul trebuie să aibă mereu iniţiativă şi, astfel, centrul absolut este: Eul. În sud, omul trebuie să renunţe la iniţiativă. De aceea, în sud, centrul este reprezentat de Zei.
Călătorul care se aventurează spre sud să judece bine lucrurile, pentru că va trebui să renunţe la acţiune şi la sine. Nu este uşor pentru un hiperboreean convins. Este greu să se deconecteze de centrul vital al propriei existenţe, care este Eul. Cei mai mulţi nu rezistă. Metamorfozele de acest fel îi îmbolnăvesc. Boala poartă numele de „plictiseală”.
Omul spiritului resimte cu acuitate această metamorfoză. Tocmai de aceea, când se apropie de Sud, să facă bine şi să sape o groapă în care îşi va îngropa Eul. Dacă se teme că i-l fură cineva, să lase lângă el o carte de vizită sau să-l înfăşoare în hârtie, însemnându-şi pe ea iniţialele, apoi să o prindă cu o piatră de pământ. La întoarcere să şi-l pună la loc. Dacă trece prin acest ritual va vedea că se poate trăi foarte bine şi fără Eu.
Prima constatare care se impune este dispariţia verbului a „fi”. Cerul albastru este, lumina soarelui este, căldura este, vântul este, apa sărată şi zgomotul sunt şi ele. Toate acestea se pot rezuma astfel: există zei . Omul nu are nici o treabă. Rostul lui de a fi este îndeplinit de zei. Omul nu face nimic. Deoarece nu face nimic, nu oboseşte. De aceea au somnul atât de liniştit cei din Sud.
Cea de-a doua constatare a călătorului metamorfozat este că nu mai are senzaţia evenimentelor care se precipită. „Graba strică treaba”. A se face cât mai încet şi cât mai puţin. În Sud omul parcă se află într-o vacanţă perpetuă. Eul, care l-a îmbolbodit şi l-a hăituit, dispare. Îl cuprinde, aşadar, linştea şi, din acel moment, este timp de toate.
A treia constatare este şi cea mai importantă. Nu are de gândit. Dacă trebuie neapărat, poate să o facă. Dar, pentru că nu-i musia, e absolut de prisos. „Gândesc, deci exist?” Principiu zămislit de cel din Nord. Lucrurile nu stau deloc aşa. Nu gândesc şi, totuşi, exist în toată regula cuvântului. Ba chiar, nici măcar nu exist. Zeii există, iar eu doar pierd vremea pe aici. Ah, nu, nici măcar nu sunt Eu acela, e cineva mult mai simplu, mai senin, mai liniştit decât mine, cineva care pluteşte uşor şi liber în lume.
În loc să gândească, omului din Sud îi vin ideile. Pur şi simplu, fără un efort serios. Dimpotrivă, cu cât se străduieşte mai puţin, cu atât este mai bogat în idei. Iată ce mi-a venit în minte acum.
Să presupunem că două popoare sunt în război. Nu este greu de imaginat, s-au mai întâmplat astfel de lucruri de-a lungul istoriei. Nebunii de ei se năpustesc asupra celorlalţi şi se măcelăresc cu miile. Rezultatul e că ceilalţi se înfurie, iar dacă sunt învinşi jură că se vor răzbuna. Îşi adună forţele, peste câţiva ani îi atacă pe ceilalţi, iar de data asta poate chiar câştigă răfuiala. Astfel, se ia totul de la capăt.
Dacă aş fi un popor în război cu altul, primul lucru care l-aş face: aş cere pace imediat şi în cele mai umilitoare condiţii. Aş promite că timp de treizeci de ani voi fi sluga acelui popor. Voi servi interesul său din toate puterile. Îi voi transporta tot ce e sădit pe pământurile mele, pe propriile linii ferate, (în ţara lui); îi voi duce marile comori din zările îndepărtate tot acolo, pe vapoarele mele. Toate aromele de condiment, dulceţurile, mătasea, aurul, pietrele nestemate - i le voi da pe toate. Voi lua cămaşa de pe oamenii mei ca să i-o dau lui. Aş fi necruţător. Atât de mult l-aş răsfăţa cu bunuri lumeşti, încât nu ar avea altceva de făcut decât să chefuiască. L-aş îgrăşa, l-aş umple, l-aş lăuda. I-aş întinde la picioare toate fructele, tot peştele, toată carnea, tot vânatul, orezul, lâna, toată cafeaua din lume.
Sunt ferm convins şi pun pariu că acel popor nu ar rezista nici treizeci de ani. Atât de mult s-ar îngrăşa, atât de leneş ar deveni, atât ar fi de lăsător, prost, obez, somnoros, încât nu ar mai fi nevoie de acţiuni militare împotriva lui. Dacă l-aş învinge pe calea armelor, acel popor ar deveni mai puternic, pentru că înfrângerea alimentează instinctul răzbunării. Bunăstarea, însă, a fost întotdeauna fatală.
Mi s-a năzărit. Nu ştiu dacă este adevărat, ori ba. Nici macar nu mă gândesc la asta.
Felul de a fi din Nord se deosebeşte de cel din Sud, astfel: în Nord cel care renunţă la iniţiativă este pierdut. În schimb, în Sud, pierdut este cel care nu a renunţat la orice iniţiativă şi nu s-a lăsat în voia sorţii.
Diferenţa este fundamentală. Nordicul trebuie să aibă mereu iniţiativă şi, astfel, centrul absolut este: Eul. În sud, omul trebuie să renunţe la iniţiativă. De aceea, în sud, centrul este reprezentat de Zei.
Călătorul care se aventurează spre sud să judece bine lucrurile, pentru că va trebui să renunţe la acţiune şi la sine. Nu este uşor pentru un hiperboreean convins. Este greu să se deconecteze de centrul vital al propriei existenţe, care este Eul. Cei mai mulţi nu rezistă. Metamorfozele de acest fel îi îmbolnăvesc. Boala poartă numele de „plictiseală”.
Omul spiritului resimte cu acuitate această metamorfoză. Tocmai de aceea, când se apropie de Sud, să facă bine şi să sape o groapă în care îşi va îngropa Eul. Dacă se teme că i-l fură cineva, să lase lângă el o carte de vizită sau să-l înfăşoare în hârtie, însemnându-şi pe ea iniţialele, apoi să o prindă cu o piatră de pământ. La întoarcere să şi-l pună la loc. Dacă trece prin acest ritual va vedea că se poate trăi foarte bine şi fără Eu.
Prima constatare care se impune este dispariţia verbului a „fi”. Cerul albastru este, lumina soarelui este, căldura este, vântul este, apa sărată şi zgomotul sunt şi ele. Toate acestea se pot rezuma astfel: există zei . Omul nu are nici o treabă. Rostul lui de a fi este îndeplinit de zei. Omul nu face nimic. Deoarece nu face nimic, nu oboseşte. De aceea au somnul atât de liniştit cei din Sud.
Cea de-a doua constatare a călătorului metamorfozat este că nu mai are senzaţia evenimentelor care se precipită. „Graba strică treaba”. A se face cât mai încet şi cât mai puţin. În Sud omul parcă se află într-o vacanţă perpetuă. Eul, care l-a îmbolbodit şi l-a hăituit, dispare. Îl cuprinde, aşadar, linştea şi, din acel moment, este timp de toate.
A treia constatare este şi cea mai importantă. Nu are de gândit. Dacă trebuie neapărat, poate să o facă. Dar, pentru că nu-i musia, e absolut de prisos. „Gândesc, deci exist?” Principiu zămislit de cel din Nord. Lucrurile nu stau deloc aşa. Nu gândesc şi, totuşi, exist în toată regula cuvântului. Ba chiar, nici măcar nu exist. Zeii există, iar eu doar pierd vremea pe aici. Ah, nu, nici măcar nu sunt Eu acela, e cineva mult mai simplu, mai senin, mai liniştit decât mine, cineva care pluteşte uşor şi liber în lume.
În loc să gândească, omului din Sud îi vin ideile. Pur şi simplu, fără un efort serios. Dimpotrivă, cu cât se străduieşte mai puţin, cu atât este mai bogat în idei. Iată ce mi-a venit în minte acum.
Să presupunem că două popoare sunt în război. Nu este greu de imaginat, s-au mai întâmplat astfel de lucruri de-a lungul istoriei. Nebunii de ei se năpustesc asupra celorlalţi şi se măcelăresc cu miile. Rezultatul e că ceilalţi se înfurie, iar dacă sunt învinşi jură că se vor răzbuna. Îşi adună forţele, peste câţiva ani îi atacă pe ceilalţi, iar de data asta poate chiar câştigă răfuiala. Astfel, se ia totul de la capăt.
Dacă aş fi un popor în război cu altul, primul lucru care l-aş face: aş cere pace imediat şi în cele mai umilitoare condiţii. Aş promite că timp de treizeci de ani voi fi sluga acelui popor. Voi servi interesul său din toate puterile. Îi voi transporta tot ce e sădit pe pământurile mele, pe propriile linii ferate, (în ţara lui); îi voi duce marile comori din zările îndepărtate tot acolo, pe vapoarele mele. Toate aromele de condiment, dulceţurile, mătasea, aurul, pietrele nestemate - i le voi da pe toate. Voi lua cămaşa de pe oamenii mei ca să i-o dau lui. Aş fi necruţător. Atât de mult l-aş răsfăţa cu bunuri lumeşti, încât nu ar avea altceva de făcut decât să chefuiască. L-aş îgrăşa, l-aş umple, l-aş lăuda. I-aş întinde la picioare toate fructele, tot peştele, toată carnea, tot vânatul, orezul, lâna, toată cafeaua din lume.
Sunt ferm convins şi pun pariu că acel popor nu ar rezista nici treizeci de ani. Atât de mult s-ar îngrăşa, atât de leneş ar deveni, atât ar fi de lăsător, prost, obez, somnoros, încât nu ar mai fi nevoie de acţiuni militare împotriva lui. Dacă l-aş învinge pe calea armelor, acel popor ar deveni mai puternic, pentru că înfrângerea alimentează instinctul răzbunării. Bunăstarea, însă, a fost întotdeauna fatală.
Mi s-a năzărit. Nu ştiu dacă este adevărat, ori ba. Nici macar nu mă gândesc la asta.
Traducere de Dénes Ilona